Nu prea poți să dai vina pe familii pentru proastă creștere când ai meseria de profesor. Ea, în sine, pornește, prin definiție, de la ce pot să fac cu ce am, nu cu ce aș putea să am la clasă.
Motivul pentru care resimțim așa din greu, ca profesori, lipsurile părinților este altul:
– nu există suficienți psihologi și consilieri în școli;
– nu există suficienți profesori de sprijin;
– nu există programe reale pentru tratare diferențiată la clasă;
– nu există suficienți profesori cu o viziune umanistă, nejudecătoare și necritică asupra cresterii copiilor;
– nu există mentori pentru profesorii care se confruntă cu situații noi sau aparte;
– nu există management școlar concentrat pe individ în sine;
– școlile nu au programe de educație parentală;
– comunitatea nu sprijină școlile în relațiile cu familia.
Deci nu există acțiune informată și inspirată pentru problemele societății noastre, în faza ei de formare.
Am sub supraveghere peste 200 de copii și familii anul acesta. În fiecare an ajung să le cunosc tuturor povestea, dinamica – în mare – de acasă, personalitatea, sensibilitatea, butoanele, limitele. În jurul acestei diversități, navighez cu o echipă de aprox. 40 de oameni mereu angajați să vadă dincolo de masă, de grup, de judecăți și comparații. Niciodată nu ajungi să spui că e pace și bine: în fiecare zi apar probleme, fricțiuni, neliniști, nevoi noi. E un proces, mereu în mișcare, în transformare. E nevoie de planificare, dedicare, diagnoză, acțiune concentrată, de vizune, de efort, și, mai ales de înțelegerea că dacă îl judeci, pe el și pe familia lui, copilul își pierde șansa de mai bine, mai sus, de „mai funcțional”.