Clasa a VI-a
Într-o postare existentă pe unul din numeroasele grupuri Facebook dedicate educației, mama unei fetițe de clasa a VI-a își prezintă îngrijorările referitoare la o carte pe care copila ei trebuie să o citească – Piciul, de Alphonse Daudet.
Pe scurt
Pe scurt, părintele consideră neadecvată pentru lectura unui copil de clasa a VI-a o carte în care este descrisă detaliat o tenativă de sinucidere. Subiectul este mai mult decât controversat, excentric pentru mintea unor copii. Cei care au răspuns temerilor părintelui au tras mai multe semnale de alarmă: este indicat să deschidem astfel de subiecte delicate unor elevi care nu au o gândire formată, sunt influențabili și, în unele cazuri, instabili emoțional; ar trebui cenzurate astfel de pasaje?
Buna ziua, indraznesc si eu sa abordez un subiect care m-a afectat cumva. Fetita mea este in clasa a VI-a si i s-a dat sa citeasca pentru limba romana si sa faca rezumat la cartea Piciul de Alphonse Daudet. Eu nu am citit aceasta carte. Ea a fost cumva nemultumita de la inceput fiindca mi-a spus ca ar fi o carte urata deoarece este vorba despre un baietel care de la nasterea sa va aduce ghinion in familie etc…Toate „bune si frumoase”, ea a inceput lectura, iar ieri am intrebat-o si eu in ce stadiu este cu cititul si despre ce este vorba in carte…Mi-a spus ca tocmai a citit partea cu tentativa de sinucidere, nereusita, a copilului, care a vrut sa se spanzure cu cravata, in sala de sport a scolii. Recunosc sincer ca am fost socata !!!!Socata fiindca, copilul meu este obligat sa citeasca o carte care are descrisa o asemenea scena. Nu m-am manifestat in fata ei, dar azi ma voi intalni cu doamna de romana ca sa aflu si eu care este justificarea si mai ales, cu ce le va folosi copiilor citirea acestei carti. Sunt eu prea exagerata sau nu? Ma gandesc cumva ca exista o gramada de carti frumoase si din care copiii sa ramana cu un sentiment placut dupa citirea lor… (sursa)
Citate
Vă cer iertare pentru necazul pe care vi-l pricinuiesc. M-am omorît fiindcă eram preanenorocit aici. […]
Persoana care va găsi cea dintîi cadavrul meu e rugată. […]
Vechea sală de gimnastică a şcolii de marină e cufundată într-o beznă rece şi înfiorătoare.Printre zăbrelele unei ferestre, coboară un pic de lună şi cade, în plin, pe marele inel de fier o!inelul ăsta, la el se gîndeşte Piciul de ceasuri întregi, cade pe marele inel de fier care străluceşte ca argintul într-un colţ al sălii dormea un scăunel vechi de lemn. Piciul se duce să-l ia, îl aşază sub inel şi se suie pe el. Nu s-a înşelat, e drept la înălţimea care trebuie. Atunci îşi scoate cravata, o cravată lungă, de mătase viorie, pe care-o poartă mototolită în jurul
gîtului, ca pe o panglică. Leagă cravata de inel şi face un juvăţ. Un orologiu bate. Haide,trebuie să moară. Cu mîini tremurătoare, Piciul deschide juvăţul. Un fel de friguri îl scot din minţi. Adio. Jacques! Adio, doamnă Eyssette!…
