Profesorul nu este paznic, nici jandarm!
Evenimentele din ultima vrem ne dovedesc că elevii și profesorii nu sunt în siguranță în spațiul școlii. Un val de furie și revoltă se face tot mai puternic simțit în rândul cadrelor didactice. Acesta se accentueză pe măsură ce factorii de decizie din ministerul Educației se fac că nu văd realitatea.
Scrisoare deschisă
Preluăm integral conținutul unei scrisori deschise redactată de un cadru didactic din Brăila. Pe lângă mesajele de solidaritate și încurajare pe care le transmite, cadrul didactic atrage atenția asupra unor grave probleme de fond.
Dacă rezonați cu mesajele transmise, vă invităm să distribuți materialul.
Doamnă profesor A.A., vă doresc multă sănătate și sper din tot sufletul să fiți din nou bine, cât mai curând… Vă cer iertare pentru că ne-a durut așa de puțin pe noi, colegii, părinții, elevii, rana dumneavoastră! Vă cer iertare pentru că tot ce știm să facem mai bine este să tăcem și să ne plecăm ochii! Vă cer iertare pentru că nu suntem la poarta spitalului în care ați fost operată încercând să aflăm vești despre starea dumneavoastră de sănătate! Aud cu tristețe că vă încearcă dureri mari și că vă pândesc încă riscuri majore… Vă cer iertare pentru fiecare secundă de suferință și pentru că ați fost ”profesor de serviciu” în ziua aceea fatidică…
Locul profesorului este la catedră. Profesorul nu e paznic. Profesorul nu e jandarm. Medicul face de gardă îngrijindu-și pacienții, el nu face ”de serviciu” păzind holurile spitalelor. Inginerul își vede de treaba pentru care s-a pregătit, nu stă de pază la intrarea în fabrică. Singur, profesorul trebuie să facă de toate… Vă cer iertare, doamna profesor, pentru că n-am învățat nimic din lecția sângelui scurs la intrarea în cancelarie! Vă cer iertare și vă rog să vă faceți bine! Poate că atunci când veți putea dumneavoastră să stați în picioare și să-i priviți în ochi, li se va face rușine. Ni se va face rușine. Școala ar trebui să fie un spațiu privilegiat. Un loc al tinereții fără bătrânețe, al luminii și al bucuriei de a spori, zi de zi, întru minte și trup. Din păcate, din ce în ce mai mult, școala devine un câmp minat. Un teritoriu nesigur. Doamna profesor, iertați-ne… Iertați-ne pentru că uităm prea repede. Pentru că nu empatizăm. Pentru că suntem individualiști și gâtuiți de frici ridicole. Pentru că scaunele sunt mai importante decât oamenii. Pentru că ne rinocerizăm. Pentru că nu pricepem că într-o secundă sau mai puțin se poate trece granița dintre viață și moarte. Pentru că mereu suntem convinși că răul i se întâmplă doar celuilalt. Vă rog să vă faceți bine, doamna profesor… Poate că măcar de cicatricile dumneavoastră le va fi rușine… Poate… Vă doresc ocrotire și sănătate! Multă!
