Radicalizarea elevilor e un subiect despre care școala vorbește rar și, de obicei, abia după un incident grav. Pentru mulți profesori, termenul rămâne vag, asociat mai degrabă cu terorismul de la știri decât cu un copil din clasă. Merită lămurit, pentru că profesorul este unul dintre puținii adulți care îl văd pe elev zi de zi.
Ce este radicalizarea
Radicalizarea este procesul prin care o persoană ajunge, treptat, să adopte idei extremiste care acceptă sau justifică violența pentru un scop politic, religios sau ideologic. Una dintre formele întâlnite la adolescenți este ura față de un grup de oameni, definit prin etnie, religie, culoarea pielii sau orientare sexuală, pe care tânărul ajunge să îl vadă ca pe un dușman.
Nu există un traseu unic. Uneori totul începe online, cu glume și meme-uri care par inofensive, cu clipuri recomandate de algoritmi și cu grupuri închise care îi validează copilului furia. Alteori contează la fel de mult oamenii din jur și experiențele din viața reală. Izolarea, umilința sau sentimentul de nedreptate pot face un copil mai receptiv la un discurs care îi promite putere și apartenență, fără ca asta să însemne că orice elev singur sau hărțuit se va radicaliza.
Ce poate observa un profesor
Nu există o listă care să identifice un elev radicalizat. Contează schimbările de comportament și câteva semnale care merită luate în serios:
- un limbaj care dezumanizează un grup de oameni („paraziți”, „invadatori”);
- justificarea sau lăudarea violenței ori a autorilor unor atacuri;
- simboluri sau coduri extremiste, folosite insistent;
- amenințări sau aluzii la ceva ce „urmează să se întâmple”.
Interesul pentru arme sau retragerea din grupul de prieteni pot avea multe explicații banale și devin relevante doar alături de aceste semnale. La fel, adolescenții testează limite: o glumă de prost gust spusă ca să șocheze nu e același lucru cu o convingere repetată și apărată.
Un raport al Serviciului Secret american din 2019, care a analizat 41 de atacuri țintite asupra unor școli din SUA, a arătat că toți atacatorii avuseseră comportamente îngrijorătoare, iar majoritatea își comunicaseră intenția înainte. Cu alte cuvinte, existau semnale.
Ce facem când vedem ceva
Prima reacție contează enorm. Un elev ironizat sau pus la colț în fața clasei se va închide și mai mult. Profesorul nu trebuie să afle singur ce crede elevul și nici să decidă dacă e radicalizat. Rolul lui este să noteze concret ce a văzut sau a auzit și să discute cu consilierul școlar și cu directorul, pentru ca școala să implice, la nevoie, familia, protecția copilului sau poliția.
La fel de important e ce nu facem. O bănuială nu se discută în cancelarie sau în grupurile de părinți, iar telefonul și conturile elevului nu se verifică pe cont propriu. Un copil etichetat pe nedrept poate rămâne cu eticheta, iar profesorul se poate expune unor probleme legale.
Când un elev spune ori scrie că vrea să rănească pe cineva, chiar dacă sună a glumă, se anunță imediat conducerea școlii și se sună la 112.
Ce poate face școala înainte
Prevenția începe la clasă. Ora de dirigenție, istoria sau literatura pot deveni locul în care elevii discută deschis despre ură, manipulare și felul în care algoritmii aleg ce văd. Un elev care a învățat să recunoască propaganda și care are la școală un adult cu care poate vorbi e mult mai greu de convins de cineva care îi promite, online, că are toate răspunsurile.
Profesorul nu poate face munca anchetatorilor și nici nu i se cere asta. Poate însă să fie adultul care observă la timp că un copil s-a schimbat.
