„Azi am plâns în clasă” – confesiunea unei profesoare care simte că nu mai poate
„Azi am plâns în clasă.” – așa începe mărturia unei profesoare care, dincolo de manuale, planificări și programe școlare, duce în fiecare zi o luptă tăcută: aceea de a mai ajunge la sufletul copiilor. O luptă care pare tot mai greu de câștigat într-o vreme în care ecranele au înlocuit privirile, iar motivația se topește între un „nu știu” și un „n-am chef”.
Când dascălii nu mai pot
Textul de mai jos reprezintă confesiunea unui dascăl postată pe grupul de Facebook „Titularizare învățători” (link). Și nu, nu vorbim despre o lecție ratată, ci despre o realitate care devine obișnuință — noua normalitate. Este despre o generație obosită și despre dascăli care încă mai speră. Despre momentul în care o profesoară a simțit că nu mai poate, dar și despre curajul de a se ridica din nou. Pentru că altfel… nu mai rămâne nimeni.
Azi am plâns în clasă. Am simțit că nu mai pot. Că vorbesc singură, că tot ce spun se pierde undeva între un „nu știu” și un „n-am chef”.
Copiii… îi privesc și mi se rupe sufletul. Nu mai învață, nu știu de ce…
Le citesc în ochi oboseala de la filme, telefoane, nopți pierdute pe ecrane. Le spun că e important, că îi ajută, că viața cere răbdare, efort, muncă. Dar mă privesc fără să mă vadă.
Când am plâns pur și simplu s-a făcut liniște. Poate că au simțit ceva, poate le a fost jenă… Sau poate doar a fost un moment ciudat în care și ei s-au întrebat ce se întâmplă cu mine.
Nu știu ce vor spune părinții… „nu mai are doamna răbdare”, „nu stie să le captez interesul”, poate „sistemul e prost”.
Dar eu mă întreb altceva: Câți dintre ei le mai deschid caietul? Câți mai citesc o poveste cu copilul? Câți mai spun: „Hai să facem împreună!”?
Uneori am impresia că noi, profesorii, suntem ultimii care încă mai cred că se poate.
Dar azi… am simțit că nu mai știu cum.
Și totuși, mâine o iau de la capăt. Pentru că, în ciuda tuturor lacrimilor, știu că, dacă renunț eu, atunci chiar nu mai rămâne nimeni.
