Cei care ați urmărit declarațiile publice ale actualului ministru al Educației ați remarcat, probabil, cu stupoare siguranța cu care acesta validează, fără ezitare, toate teoriile celor care disprețuiesc școala și îi urăsc pe profesori. Țața Leana, judecând după discursul domnului Daniel David, pare c-a fost angajată direct în echipa de consilieri a fostului rector devenit, peste noapte, „super psiholog” și „mega om de știință”. Subiectul a fost dezbătut aici.
“Imensa majoritate a profesorilor din țara asta sunt de bună credință. Noi avem cultural cumva o problemă în a lucra în echipă. Deci puneți două întrebări, de fapt. Una este cum facem să stimulăm lucrul în echipă? Asta e o chestiune de educație și trebuie să schimbăm puțin mentalitatea în cuprinsul parcursului educațional, inclusiv a profesorilor care vin din sistemul în care profesorul mă întreba și eu trebuia să răspund, nu se punea problema să facem ceva împreună. Și doi, chestiunea de prevenție a abuzului. Adică profesorul care se gândește doar că poate să abuzeze, să știe că statul se uită la problema asta.”
Dar problema nu e doar la minister. Ea vine de mai sus — din vârful statului. Președintele Nicușor Dan, marele „reformator cu teoreme”, a început discursul cu o măsură de protecție retorică: „Imensa majoritate a profesorilor sunt de bună credință.”
Frumos. Politicos. Atât doar că, la câteva secunde după, aruncă miezul real al mesajului: „Profesorul care se gândește doar că poate să abuzeze, să știe că statul se uită la problema asta.”
Aceasta e ticăloșia. După ce admite că majoritatea profesorilor sunt corecți, președintele insinuează că în sistem ar exista o amenințare latentă, colectivă, care trebuie „monitorizată”. Fără nume, fără fapte, fără date — doar o etichetă: profesorul-abuzator. Plantată metodic în mintea opiniei publice.
Momentul ales nu e întâmplător. El vine pe fondul cazului de la SNSPA, unde doi profesori universitari — Alfred Bulai și Marius Pieleanu — sunt acuzați de fapte grave. Situații care cer anchetă serioasă și justiție reală. Dar sunt doi indivizi, nu întreaga profesie.
Și totuși, n-au fost trași la răspundere nici rețelele politice care i-au protejat, nici tăcerea rectorilor. Ci, în mod convenabil, întreg corpul profesoral.
O tragedie individuală a fost transformată într-o poveste colectivă — un instrument de capital politic. Din cenușa unui abuz real s-a construit o imagine falsă: profesorul-abuzator.
După „profesorul leneș” și „neimplicat”, urmează o nouă sperietoare în propaganda anti-educație. Diferența e că, acum, eticheta nu vine doar de la un ministru zelos. Ci direct de la președintele țării. Și asta face lucrurile cu adevărat grave.
